Era o revistă ilustrată pentru lucru manual, nevoi casnice și divertisment. Revist a început să fie publictă în 1903 la Vârșeț de Milan Petko Pavlović, probabil tatăl lui Iovan. Milan a fost și proprietarul unui atelier de desen și broderie.
Tot Milan era și editorul revistei de umorBubnj în 1896 și Brbljuša în 1909.
Se știe că în activitățile sale, Milan a fost sprijinit de cooperativele de femei, profesori de școală elementară, precum și de redactorul revistei Bosanska vila, Nikola T. Kasikovic (probabil tot aromân).
Milan avea propria sa tipografie, în care a mai publicat și diverse lucrări literare.
Lucrarea a fost publicată lunar, iar mai târziu proprietarul Milan a deschis chiar și o nouă tipografie cu imprimeuri și litere mai moderne în 1906.
Tipografia din Varset: M.P. Pavlovic
Ziarul Bata din Banat
Era o revistă de glumă și divertisment un ziar plin de umor care a fost publicată la Vârșeț în 1919. Editorul a fost Iovan Petko Pavlović (probabil fiul lui Milan).
Glumele erau despre soți, soacre, doamne și slujnice, frizeri…etc. Ultimul număr a fost publicat pe 7 decembrie 1919 a aceluiași, fiind întrerupt din cauza costurilor excesive de tipărire a hârtiei.
Lucrarea era publicată săptămânal și duminica.
Biografie: O cincarima de D-r D. J. POPOVIC “În 1764, multe familii au venit la Vârșeț din Albania”.(Din notele lui Ž. P. Pavlović din Vršac.)
Este vorba de revoltă din satul Cruşciţa, ce aparţinea de Graniţa militară, întemeiat de mai multe familii de aromâni dintre care cel mai mult s-a evidenţiat familia Lekić (Leko).
Revolta a durat doar o zi (12 iulie 1808) și a fost rapid suprimată de austrieci. Cauzele rebeliunii au fost aceiaşi cu rebaliunea Tiţian, situaţia grea a iobagilor dar şi în general a populaţiei sărăcite abia eliberată de jugul otoman.
Conducătorii rebeliunii u fost fraikorii vlahi Dimitrie George (locotenent), diaconul Toma Stipeci şi Piva Jumanca.
Biserica Alba a devenit o comunitate militară de frontieră, condusă de un primar ofițer.
Cartierul general al regimentului valaho-iliric (mai târziu regimentul sârbo-banat) se afla la Bela Crkva, ceea ce a făcut din acesta unul dintre cele mai importante locuri din granița militară a Banatului (1764‒1872).
Era o revistă pentru distracție, educație și glume, de umor fără ilustrații. Lucrarea a fost tipărită în Vârăeţ, începând de pe 1 noiembrie 1891, pe 22 aprilie 1894. Ziarul Mirođija a fost publicat în mod fregvent timp de 3 ani.
Milan Kosanović – probabil o rudenie a mitropolitului de origine armano-vlahă Sava Kosanović – un tipograf din Vârşeţ, a lansat un ziar pentru distracție, educație și glume sub numele Mirođija. În calitate de proprietar al ziarului, Kasanović a oferit capital inițial pentru lansarea acesteia, în speranța că ziarul se va întreține ulterior din abonamente. Odată cu lansarea ziarului Mirođija, locuitori din Voievodina au primit din nou ziarul umoristic și satiric, deoarece după închiderea ziarului Starmali (1889), nu existau astfel de publicații. În acest fel, Vârşeţul a devenit unul dintre centrele de publicare ale presei satirice a vremi. La momentul apariției sale, Mirođija era singurul ziar umoristic și satiric din Voievodina – cu o orientare radicală. Mirodžija a intrat în polemici cu adversarii săi politici, în special cu membrii Partidului Liberal. Pe lângă polemici politice, literare au fost purtate în ziar, dintre care cele mai semnificative au fost cele cu Jovan Dučić (o rudenie a arhimandritului Nićifor Dučić, poate chiar fratele sau mai mic) și Nikola Kasiković, redactorul revistei Bosanska Vila, un colaborator al cunoscutul aromân Jovan Jovanovic Zmaj.
În cei trei ani în care a fost publicata, Mirodjija a prezentat microclimatul politic și cultural al unei epoci.
Revista a fost tipărită la Vârşeţ, în tipografia lui Kosanović, aceasta fiind bine dotată cu mașini de grafică și material tipografic.
Ziarul Grbonja
A fost lansat la Belgrad, ziar satiric şi umoristic în 1886.
Erau lansate un total de 11 numere, proprietarul fiind acelaşi Milan Kosanović, iar redactorul responsabil Mita M. Avramović.
Ziarul Grbonja a atacat radicalii și liberalii, dar și progresiștii. Din cauza atacului asupra partidului de guvernământ, care era atunci Partidul Progresist, publicarea ziarului a fost suspendată. Proprietarul ziarului, Milan Kosanović, părăsește Belgradul, pleacă la Vârşeţ unde începe să publice revista satirică Mirođija (în 1891).
Tot Milan Kosanović avea în proprietete “VRŠAČKI GLASNIK’ 1890 – Biografie: Попис српских новина и часописа уУгарској у доба дуализма (1867-1914)
S-a născut la Vârşeţ într-o familie respectabilă de aromâni meșteșugari, care a produs un număr mare de intelectuali – pedagogi, preoți, scriitori, avocați și ingineri.
Nicolae Braşovan (1850-1932) a absolvit școala elementară şi gimnaziul în orașul natal, apoi a mers la Sombor, unde a fost unul dintre cei mai buni
elev al generației sale, în 1868 a absolvit Școala Profesorală.
Profesia de dascăl începe în Zemun la școala pe care o conduce celebrul istoric Dimitrije Ruvarac. Acolo Braşovan a găsit un cerc de distinși pedagogi, de la care a acceptat cele mai moderne principii pedagogice.
Împreună cu Nikola Nešković participă la Zemun în 1872 la întemeierea revistei pedagogice „Učitelj”, care se remarcă prin idei socialiste şi anticlericale. Această revistă provoacă o mare rezistență în rândul membrilor bisericii iar autorităţile, deja după primul număr interzic publicarea ei. „Învățătorului” Brașovan se întoarce în Vârşeţ, unde continuă publicarea aceleaşi reviste.
Unul dintre principalii săi colaboratori a fost Miša T. Fračković, un cunoscut pedagog şi scriitor, profesor al Şcolii Naţionale din Vârşeţ. La revistă au mai colaborat Mita Nešković, Petar Despotović, Mita Klicin (probabil tot aroman sarbizat), Dobrosav Ružić(vlah sarbizat). Alte 17 numere au fost publicate în Vârşeţ, după care a urmat o interdicție.
În orașul său natal, Nicolae Braşovan se alătură unui grup de colegi
care a fost condus de Laza Nančić și Jaša Tomić: Stevan Tokin, Kosta Lera, Laza Vezenković, Svetozar Brašovan, Kosta Gavrilović, Branko Tokin,
Mita T. Fračković și alții. Aceşti tineri erau sub influența lui Svetozar Marković, cu avea să devină un cunoscut grup care se va numi „Socialiștii din Vârşeţ” care în curând vor prelua conducerea tineretului sârb din Austro-Ungaria.
El a adus o contribuție semnificativă la publicarea şi colaborarea sa
la ziarele „Građanin”, „Srpstvo” și „Rodoljub”, din Vârşeţ și a fost
și unul dintre fondatorii și colaboratorii permanenți ai ziarului „Budućnost”
pe care l-a fondat împreună cu prietenii săi din Partidul Radical.
În același timp, a colaborat și la alte publicații sârbești în Novi Sad și Belgrad.
A fost o figură politică semnificativă a timpului său, fiind asociat cu Svetozar Marković și Pero Todorovićși ca unul dintre liderul Partidului Radical și un prieten foarte apropiat al lui Nikola Pašić.
Ultimii ani ai vieții și-a petrecut ca bibliotecar al biblioteci din Vârşeţ.
(Vârşeţ, 23 octombrie 1856 – Novi Sad, 22 octombrie 1922) a fost jurnalist, om politic și scriitor de origine aromână.
A studiat medicina și literatura la Viena și Praga, dar lupta politică l-a îndepărtat de la studii. El este fondatorul grupului numit socialiștii din Vârşeţ.
Familia lui Tomić s-a mutat din Vârşeţ la Belgrad în 1881, iar Jaša a devenit un colaborator permanent la ziarul radical Samoprava.
La Novi Sad se căsătoreşte cu fiica lui Miletić, Milica, a preluat ziarul „Zastava” şi în 1884, a devenit redactorul acestuia.
În timpul Primului și al Doilea Război Balcanic, a fost reporter militar pentru revista Zastava, iar mai târziu a scris trei cărți bine primite din acele reportaje.
Pe 23 decembrie 1889 Jaša Tomić l-a ucis pe politicianul Miša Dimitrijević în fața soției și a prietenilor săi, deoarece Dimitrijević a pretins că Tomić a ajuns în fruntea ziarului Zastava prin zestrea soției sale și a citat ca dovadă o relație amoroasă o scrisoare pe care a scris-o în tinerețe. Tomić a comis crima, protejându-și familia de defăimare, ceea ce i-a câștigat simpatia lumii feminine.
A fost unul dintre cei mai respectați membri ai Adunării Naționale, care în noiembrie 1918 a decis să alăture Banatului, Bačka și Baranja Regatului Serbiei. A fost deputat până cu câteva zile înainte de moarte, când și-a dat demisia din cauza unei boli.
A murit la Novi Sad în 1922, iar în cinstea sa un sat din Banat îi poartă numele Jaša Tomić din comuna Sečanj.
Biografie: Miroslav M. Jovicin, JELINI STAROG NOVOG SADA KAO DEO GRCKE DIJASPORE, drugo, dopunjeno izdanje
(Panciova, 31 ianuarie 1819 – Panciova, 25 iunie 1891) a fost un poet și preot sârb, de origine aromână. A scris printre altele şi versurile cântecelor populare „Rado ide Serbin u vojnike” și „Orao klickće sa visine”.
Numele său de botez era Vasile, s-a născut în orașul de graniță Panciova și și-a petrecut întreaga viață acolo. A terminat școala primară în oraşul natal, iar apoi a urmat liceele în Karlovac și Szeged. Și-a absolvit dreptul la Pesta și Bratislava, precum și seminarul teologic din Vršac. S-a căsătorit la Panciova, unde a devenit preot.
În 1845 ajunge paroh al templului Înălţări din Panciova (numita pe vremuri “Vlaska Crkva”). A fost și un „iubitor de carte”, i-a transmis aceasta şi fiului său, care a devenit reprezentant al poeților literaturii sârbe în anii patruzeci ai secolului al XIX-lea.
La Szeged, îl avea de profesor pe Pavle Stamatović, acolo, la nouăsprezece ani, a scris şi prima sa poezie și a trimis-o să fie tipărită, pentru ca în anii următori să-și continue versurile din tinerețe în Pesta, Bratislava, Vršac și Panciova.
De la începutul secolului al XXI-lea, la Panciova se ține în fiecare an manifestația „Zilele Proto-Vasa”, organizată de Parohia Ortodoxă Sârbă din oraş în curtea bisericii Înălţări Maici Domnului unde Vasa Živković a fost cândva preot.
Kamenko și Pavle Jovanović, de origine aromână, erau cetățeni cunoscuți și respectați din Pancevo. Activitatea lor umanitară și educațională a fost uriașă, la fel ca și lupta pentru drepturile ortodoxilor din fosta Austro-Ungarie. Cu toate acestea, ei sunt amintiți în primul rând pentru activitățile lor editoriale, pentru lupta pentru cărți și alfabetizare și pentru celebra librărie “Braća Jovanović”. Ei au fost și fondatorii primei tipografii din Panciova.
Erau activi şi din punct de vedere politic, care ar fi principalul motiv pentru arestarea lor în 1914.
Au terminat școala elementară la Pancevo, Kamenko a continuat școala de afaceri la Budapesta și Pavle la Maribor. Au fost membri ai Tineretului Sârbesc Unit și au luptat pentru drepturile ortodoxilor din Austro-Ungaria.
Au fost susținători ai lui Svetozar Miletić şi membri ai Consiliului de Administrație al Bisericii Ortodoxe Sârbe.
Kamenko Jovanović împreună cu profesorul Jovan Pavlović, care a înființat ziarul Pančevac în 1869, au fondat o tipografie în 1870 la Pančevo, sub numele Štamparija Jovanović-Pavlović. Tipografia a funcționat sub acest nume până în 1873, când Jovan Pavlović s-a mutat la Zemun.
Frații Jovanović au depus o cerere la Magistraturi pe 31 august 1872, pentru permisiunea de a-și deschide librăria. Unul dintre argumentele lor a fost că în Pančevo nu există suficiente librării și că elevii, din școli sunt adesea fără cărți luni de zile. Pe 4 septembrie 1872, magistratul a dat permisiunea de a deschide o librărie, așa că frații au deschis-o în casa lor din Piața Mică de lângă cruce.
Când a început Primul Război Mondial, în 1914, autoritățile austro-ungare au arestat mulți ortodoxsi la Pančevo, printre ei și Pavle Jovanovic. Au fost duși în lagărul de la Arad, unde și-au pus capăt vieții mulți prisonieri. Pavle a murit pe 29 noiembrie 1914, iar osemintele sale au fost aduse la Pančevo și îngropate în 1929. Tabăra din Arad era cunoscută pentru epidemiile de tifos și tuberculoză. De la mijlocul anului 1914 până în martie 1915, acolo au murit 1.772 de internați, femei, copii și bărbați torturați. Kamenko a murit pe 13 octombrie 1916 la Pancevo.
Biografie: CINCARI (AROMUNI) U JUŽNOM BANATU, SVETLANA NIKOLIN
(13 aprilie 1775 – 26 ianuarie 1837) a fost un lider militar rus de origine aromână, general de cavalerie al Armatei Imperiale Ruse.
S-a născut în 1775 în Vârşeţ, care pe vremea aceia făcea parte din granița militară a Banatului a Monarhiei Habsburgice, ca fiu al cneazului Arsenij Manojlović.
În 1788, când avea doar 13 ani, Đorđe, împreună cu fratele său mai mare Simeon, a participat la apărarea Vârşeţului împotriva turcilor și chiar atunci a devenit interesat de serviciul militar. Tânărul Đorđe a plecat în Serbia la scurt timp după prima bătălie și s-a alăturat aşa numiţilor frajkori (echipă de voluntari) a colonelului Mihaljević și a participat la acțiuni împotriva turcilor în asediul Belgradului (1789). În 1791 s-a alăturat armatei austriece în lupta împotriva Porții, iar la Landau în 1792 a fost grav rănit. În același an, a fost promovat caporal.
Din 1792-1794 a participat la războiul împotriva Franței, în care a fost rănit de trei ori. În 1794 i s-a conferit medalia de aur de onoare „Pentru curaj”, fiind promovat ca sublocotenent în garda nobiliară maghiară.
În timp ce slujea în Gardă, Emanuel a lucrat la educația sa: a studiat franceza și italiană, precum și știința militară. La sfârșitul anului 1796, a plecat în Rusia, unde a avansat foarte repede, astfel încât, deja în 1800, a fost ridicat la gradul de colonel.
În perioada 1806-1807 participă la războiul cu Napoleon. S-a remarcat în bătăliile de la Pultusk, Gutstadt și Heilsberg. În același an 1809, în regimentul de dragoni de la Kiev, a participat la campania din Galiția. La începutul invaziei lui Napoleon din 1812, a comandat brigada a 13-a, formată din regimentele de dragoni de la Kiev și Novorus. A participat la Bătălia de la Mira, Saltanovka, Smolensk, Borodin, Maloyaroslavets, Vyazma. În bătălia de la Borodino, a fost grav rănit, dar după o lună a revenit la îndatoririle sale. În același an, la 26 decembrie, a fost avansat la gradul de general-maior.
A participat la asediile de la Modlin, Glogau, Kastel, Mainz, bătăliile de la Lucerna, Bauzen, Katzbach, Wartenburg, Leipzig, Reims și bătălia de la Paris.
Pe 15 august 1813, a capturat 2.559 de soldați adversari, 7 puști și peste 30 de cutii de muniție. Pe 17 august, lângă Levenberg, a învins o divizie franceză și în aceeași zi a primit Ordinul Sf. Gheorghe, clasa a III-a.
Pe 23 august, a învins cavaleria inamicului de lângă Gerlic. La Leipzig, a învins 6 regimente franceze, a capturat doi generali – Loriston și Duvenant.
Pe 27 martie 1814 a fost avansat general-locotenent, la 29 august a aceluiași an a fost numit șef al Diviziei 4 Dragoni. La 25 iunie 1826 a fost numit comandant al trupelor din Caucaz.
Emanuel a primit Ordinul lui Alexandru Nevski la 27 octombrie 1827 şi a fost avansat la gradul de general de cavalerie.
A fost numit şi membru de onoare al Academiei de Științe din Sankt Petersburg.
Între anii 1830 și 1931, a condus mai multe campanii militare împotriva triburilor circasiene, iar într-una dintre expediții a fost grav rănit la piept. Pe 14 august 1831, a primit un concediu nedeterminat de recuperare și s-a stabilit la Elisavetgrad, unde a murit pe 26 ianuarie 1837.
A fost căsătorit cu Maria Vilimovna Knobel – fiica generalului-maior Vilim Kristijanovic Knobel, de origine germană. Din această căsătorie s-au născut zece copii: Marija, Đorđe, Elizabeta, Aleksandra, Varvara, Sofia, Nikolaj, Lidia, Julia şi Aleksandar.
În cinstea sa un părculeţ din Vârşeţ poartă numele de “Ruski Park”- Parcul Rusesc.
De origine aromână, a fost consilier judiciar, la curtea regală Habsburgică.
Pentru necesitatile Impăratului Iosif al doilea (1773), a tradus pe cont propriu din limba germană în sârbă acest scurt panegiric.
În biserica din Mokrin, comuna Kikinda se gaseste în spaţiul sacral al templului, pe catapeteasma un portret al lui Iosif al II-lea pictat pe baza panegiricului tradus de Constantin Filippide din Gaia.
Biografie: O cincarima de D-r D. J. POPOVIC si Владимир Симић, ЗА ЉУБАВ ОТАЏБИНЕ
Personalitati din Banat 